RAPID: doresc un rezumat pentru CĂPRIOARA de Emil Gârleanu

AVEȚI AICI TEXTUL:
⇒Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta și a
întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă
dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a
iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de
milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care
trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă. Şi cum se uita
aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul
deschise ochii.
Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare,
printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa
vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta.
Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii.
Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile
iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o
clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de
bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara
conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi
de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca
un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind.
Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o
cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă
un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul
luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei.
Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea,
iar ochii i se tulbură de apa morţii.