În Evul Mediu, religia era, mai degrabă decât limba, principalul reper identitar al populațiilor.
În Transilvania, pe atunci condusă de nobilimea maghiară catolică, schisma religioasă din 1054 a inaugurat o discriminare negativă a populațiilor credincioase Ortodoxiei, anume „șcheii” și mai ales românii, care au fost considerați doar ca „națiuni tolerate”, deși constituiau populația preponderent majoritară a Transilvaniei.
Începând cu secolul al XVI-lea, Moldova și Țara Românească, precum și clericii, juzii și învățații români din Transilvania și din ținuturile vecine au trecut progresiv de la limba slavonă.
Imperiul Otoman a început din secolul al XVII-lea să desemneze domni fanarioți atât în Moldova cât și în Țara Românească.
La sfârșitul secolului XVIII, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a conceput, dar a dat greș, a răspândit în elitele politice și în populațiile creștine din Imperiul turcesc și din Țările Române speranța de a se dezrobi de sub stăpânirea otomană și de a constitui sau reconstitui state proprii.
Vă mulțumim că ați vizitat site-ul nostru dedicat Religie. Sperăm că informațiile oferite v-au fost de ajutor. Nu ezitați să ne contactați pentru întrebări sau asistență suplimentară. Vă așteptăm cu drag data viitoare și nu uitați să ne adăugați la favorite!
