Răspuns:
Într-o zi frumoasă de primăvară,eu și vărul meu Ghiorghită ne plimbam liniștiți în lunca deasă.La rădăcina unui copac scorburos zărim un ou mic în iarbă.Era cald.Privim în sus si vedem un cuib pe creanga copacului.Iau oul și mă cațăr la cuib pentru al așeza la loc.Îl pun cu mare grijă în culcuș cu celelalte ouă.
.În jurul nostru o păsărică zbura speriată.Piuia plângătoare.Poate se temea să nu-i stric cuibul.-Vezi tu?spuse Ghiorghită.Dacă ne-am atinge de cuib,chiar dacă nu spargem vreun ou,pasărea tot l-ar părăsi.Si-ar face un alt cuib,mai sus,în altă parte,unde să nu-l ajungă nimeni.
Am plecat.Părărica a coborât îndată să se așeze in cuib și să clocească.După o lună,ne-am dus din nou cu Ghiorghi în luncă,la cuibul care numai noi il știam.Am păsit tot așa,în vârful picioarelor.Ne-am înalțat printre crengi să privim ouăle din cuib.Ouăle eclozaseră.Trei puișori ciripeau după mama lor,iar aceasta venea silitoare cu hrană pentru micuții înfometați.
